In Biserica iubirea se umanizeaza.Din forta spirituala apofatica ea devine factor de coeziune si subzistenta a comuniunii liturgice.Pricipiile abstracte privind izvoarele dogmatice ale iubirii se concretizeaza in relatii umane , accesibile la nivele diferite de intelectualizare, dar cu aceeasi putere transfiguratoare prilejuita de prezenta intr-un spatiu comun consacrat.
Prezenta efectiva a lui Hristos in Biserica da expresiei "cerul pe pamant"; atat de utilizata in Ortodoxie, caracterul unei realitati incontestabile.In spatiul spiritualizat al Bisericii, omul traieste alaturi de semenii sai experienta iubirii prezente a lui Hristos cel viu.Urcusul liturgic priciunui de aceata nu situeaza omul doar in proximitatea Imparatiei ceresti, ci chiar in mijlocul ei. Cadrul liturgic fiind tocmai "fantana care adapa in mod principal viata de comuniune a credinciosilor cu Sfanta Treime si cea dintre ei"..El face posibila actualizarea relatiei evanghelice cu Mantuitorul prin umplerea acestei matrici spirituale cu continuturile mereu innoite ale propriei noastre vieti.Astfel omul se releva , dupa o expresie a Parintelui Staniloae, "ca taina de valoare inepuizabila a existentei"
Totul este facut spre realizarea omului in perspectiva luminii dumnezeiesti prin care a fost adus la existenta.In centrul preocuparilor crestinismului nu sta Dumnezeu, ci omul, existenta umana ce-si descopera intregul sau potential doar calauzita de ratiunea transfiguratoare a iubirii dumnezeiesti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu