...

Rastignirea ducand la inviere.moartea la viata, suferinta la fericire, plansul la mangaiere, saracia la bogatie, este unul din marile paradoxuri aparente ale crestinismului.
Cum se poate ca moartea sa duca la viata?cum se poate ca linia care merge spre vietii, in loc sa ajunga, cum spune legea mintii omenesti, la un capat echivalent cu sfarsitul vietii, sa patrunda la un moment dat in plinatatea de viata si de fericire?cum se face ca ceea ce ni se pare noua ca coboara, in realitate urca si viceversa, ceea ce urca, in realitate coboara?Crestinismul ne invata ca cine coboara in mormant se inalta spre inviere si cine se urca in onorurile si bunurile vietii vazute, paseste spre moarte. Desigur ca e vorba de coborarea benevola, fara proteste, de o coborare care-si pastreaza toata frumusetea etica, sau e produsa tocmai de aceasta frumusete etica. In lumina crestinismului mormantul e mai aproape de cer, decat un scaun de onoare.Directia cerului nu e in sus, spre acea parte spre care alearga oamenii de obicei in viata sociala, ci in josul vietii.
Raul vine dintr-o lacomie neinfranata a firii noastre actuale, dupa viata; lacomie alimentata de teama neincetata
si chinuitoare de imputinare a vietii noastre, de sleire si de sfarsire a ei.Aceasta e tot una cu o neincredere in Dumnezeu, adevaratul izvor si sustinator al vietii.Ca si cand numai de noi ar depinde sa ne conservam si inmultim viata; traim intr-o permanenta fierbinteala de a ne consolida existenta, intr-o grija bolnavicioasa de a nu scadea. Si in vuietul acestei framantari si incordari, nu observam ca suntem robii unei amarnice iluzii, ca in loc sa ne intarim si inmultim viata ne-o uzam, ne-o slabim, si atunci cand ni se pare ca am dobandit lumea, in groapa ne salasluim.[...]
Paradoxul crestin, exprimat in primele randuri ale acestui articol, nu inseamna in realitate decat afirmarea exclusiva a biruintei lui Dumnezeu. Cand spunem ca prin moarte ajungem la inviere, ne dam la o parte cu pretentiile noastre pacatoase, ca numai prin noi ne sustinem viata, si marturisim ca, dimpotriva, numai Dumnezeu este izvorul ei, inviind-o chiar cand noi nu mai suntem in stare sa ridicam nici macar un deget.
De aceea este moartea treapta spre adevarata viata si smerenia pas spre inaltime si suferinta suis spre cer-cand in ele pulseaza increderea netarmurita in Dumnezeu-pentru ca prin ele ne apropiem de Dumnezeu, apelam iarasi la El, venim din instrainarea increderii in noi, de care s-a facut vinovat fiul ratacitor, cel dornic dupa autonomie, caruia  nu-i convenea obladuirea parinteasca.[...]
(DUMITRU STANILOAE-"ORTODOXIE SI ROMANISM")

nicoleta